gaze

 

legea care interzice fumatul în spaţii publice n-a fost aprobată. încă. treaba asta a generat o întreagă avalanşă de scrisori deschise. către eter. să dea dumnezeu. că noi cerem. şi apoi băgăm degetu’n cur si stăm aşa, nemişcati. poate ne rezolvă alţii. pe noi înşine.

culmea ipocriziei mioritice este că sunt porniţi inclusiv o parte din fumătorii înrăiţi care, zic ei, aşteptau legea asta ca să se poată lasă de fumat. bă’ baetz. lăsaţi-o-n căcat, că pute-a muc. carevasăzică, aşteptăm mântuire prin interzicere de la alţii. halucinant.

ca fapt divers, primul lucru pe care-l comandă fumătorii când ies la terasă sau la restaurant este „o scrumieră”. majoritatea. şi mai repede vă rog. vă rog-ul e tot ordin, că să-nţelegeţi.  şi se umple cât ai zice foc. şi dacă nu le-o schimbi urgent, aruncă mucurile pe jos. sau pe masă. sau în farfurii, pahare, ceşti. şi tot tu eşti de căcat dacă le faci observaţie. bunul simt şi cel al măsurii nu există la mulţi viciaţi. şi nu numai la ei. e o trăsătură a neamului. şi toţi ăştia au pretenţia ca atunci când le pui mâncarea pe masă, să n-aibă muc de ţigară sub nas, că pute. şi nu se face să mănânci cu căcatu’ pe masă. să muriţi voi, mah!?

nici măcar revolta asta colectivă că fumatul în cluburi e riscant şi poate duce la accidente n-a scos ciorchine de judecători drepţi afară-n faţa uşii, la fumat. aşa cum fac civilizaţii aia din alte ţări după care tot jelim, tot româneşte. sau poate-a scos, nu ştiu, da’ mă-ndoiesc. şi aş cam vrea să nu.
am zis aşa, ca fapt divers.

 

 

1/40

azi am stat. mi-a stat corpul în loc. l-am mutat în permiterul casei, dintr-un pat într-altul. mintea, galop de gânduri. niciunul nu m-a ascultat să stea naibii pe loc, să zacă, măcar azi. da’ a dracu’ dacă m-am urnit deşi senzaţia de inutilitate nu m-a părăsit. aş fi vrut să se care şi asta, să mă lase să zac goală, fără de ea, da’ n-a vrut. pesemne că mă vrea. eu n-o vreau da’ ce contează. e ca o căpuşă. vicleană şi malefică. în stare să-ţi soarbă ultima suflare vie doar că să-ţi arate că fără tine nu poate trăi. de demonstraţie aşa, nu de alta. de tine, nici atât.
ziceam că mi-e greu să stau fără să fac ceva. valid. validator. cică se-nvaţă şi asta. să stai, să respiri şi atât.
sunt în carantină. de mine.

semne

sunt epuizată psihic. şi fizic. m-aş mai zbate niţel să mai dau o tură două trei c-altfel nu-s sănătoasă da’ mă doboară, fizic, psihicu’. nu se termină niciodată treaba cu tonele, grijile şi gânduri şi mai multe şi mă înfurie rău toată târâşenia da’ nu ştiu cum să mă opresc. aş putea, cred. că alţii pot. da’ nu ştiu cum. sau poate nu pot, pola ştie. am zis că nu mai înjur da’ nici asta nu-mi iese perfect. şi dacă nu ies toate perfect n-am linişte. şi perfect nu ies niciodată. ştiu și asta. îmi vuieşte capul a gânduri ordonate aşezate pe pagini numerotate în ordine firească de la 1 la n sau câte-or fi. ce mişto ar fi să le pot aşterne fix aşa. da’ nici asta nu pot, că-s prea multe. şi-n ordinea importanţei, dacă le-aş lua, aş dubla pagini. şi nici aşa nu-i perfect. îmi vine să le las aşa, anapoda, şi să respir puţin, să nu mă mai gândesc la ele ordonate, că mă oboseşte şi mai rău maratonul ăsta. urăsc maratoanele. alergi că prostu’ până la epuizare ca să-ţi demonstrezi că poţi. mai puţin contează ce. tot ca pola arăţi la final şi-ţi trebuie nişte ore zile să-ţi revii. dacă nu crăpi pe traseu. te bucuri că mai apuci să faci unu’. ce proşti sunt oamenii.

ce ţi-e şi cu rutele astea… ocoleşti ca bou’ kilometri zeci că s-ajungi în acelaşi loc. că n-ai alte opţiuni. sunt blocate toate celelalte. şi când ajungi unde aveai de ajuns iese prost, că ori e prea târziu ori e prea devreme. cel mai tare mă supără când e prea devreme că atunci trebuie să stau şi să nu fac nimic iar treaba asta mă agită şi mai tare. dacă-i prea târziu oricum nu mai trebuie să stai, te târăşti mai departe. pentru că eu nu pot să stau. cred că m-am născut defectă.
e plin de semne cu „ocolire” în ultima vreme, mă simt că un şoarece sub lupa şi cu lampa-n ochi şi văd cum toate trec pe repede-nainte şi mă apucă panica. că nu mai am timp. că trece prea repede totul şi nu mai apuc s-ajung să am timp. şi-mi vine să plâng şi n-am timp. și mă zbat. poate trece.  băgamiashpola.

borș

mi-e dor să trec p-aici, să mai apuc să scriu. una, alta. din rubrica diverse, bune de scos afară. la aer.

n-am când. în nicio zi n-am timp. timp, din ala bun, în care să fac lucruri mișto. vria măsii. n-am timp nici de cratime. și nici chef.

noroc că s-au gândit bășit umflații din guvern să schimbe cota tva, că am aflat că-i 1 iunie. azi.

mă gândesc la vreo 500 kilometri distanță, cu nodu’n gât și muie poantă.

azi am facut un borș. pe care l-am mâncat. rece.

magheru

conduceam azi şi mă gândeam la vrăjeala asta ieftină despre ce-i corect sau incorect, politic vorbind. un concept cu iz de fusta mă–sii, bună de ascuns după, pentru cei care cred că cenzura aplicată la propriile valori e dovadă de respect acordat, de multe ori, unor cretini neînzestrați cu vreun simţământ din cele musai necesare-ntr-o societate civilizată, cretini care emit adeseori judecăţi periculoase, evident fără valoare.
şi tot paravan e şi pentru unii care-n numele dreptului la liberă exprimare slobozesc vorbe grele de ocară, cu garnitură dublă de lipsă de gramatică, asupra oricui le iese-n cale cu o opinie diferită de-a lor, pentru că, nu-i aşa, politica bate moralul. iar gramatica-i grea şi inutilă, ce pula lor.

toată lumea are dreptul să aibă o opinie. curat corect, până aici.
nu te poate opri nimeni s-o ai, ce dracu, ar fi prea mişto.
la fel cum nu te poate opri nimeni s-o exprimi, prin viu grai sau în scris, ce căcat, asta chiar c-ar fi prea mişto!
şi cum curat fără mizerie n-are sens, genetic vorbind, apar fustele drepte purtate strâmb: gramatical, moral, politic. în ordine strâmbă, de la coadă la cap, evident: politic, moral, gramatical.

şi conduceam eu aşa, cu muzica la maxim să n-aud zgomote, şi-am ajuns pe magheru şi m-a lovit acelaşi gând ca de fiecare dată când merg pe magheru cu maşina, aproape niciodată pe jos, şi m-am întrebat cu voce tare ce pula mea caut eu aici? şi mi se face dor de casă deşi casa mea-i aici de mai bine de paişpe ani. şi nici una nu-i cu ghilimele, de case zic. nu înţeleg nici eu deci nu mă aştept să înţelegeţi voi. şi–mi vine gândul ăsta şi mă ia dorul de aer mai curat măcar în ochi şi urechi şi abia aştept să ajung dincolo de rondul de la coloane sau de cel de la universitate, să–mi mai treacă amocu şi să mă liniştesc. mie, bulevardul ăsta mi se pare tristul absolut şi prăfuit şi–mi aduce aminte că trăiesc în bucureşti.

da, mi–aş dori să mă trezesc mâine şi oraşul ăsta să arate altfel, mai curat, mai civilizat, mai de provincie.
fix aşa, mai de provincie şi, dacă s-ar putea, ceva mai dinspre nord.

acolo, moda fustelor drepte purtate strâmb nu-i chiar la modă.

să vă sparg la ouă punct

ei hai, că-i saptamâna „mare”, încă o ocazie bună să ne pocăim în văzul lumii. de căit, nu se căiește aproape nimeni fără pretext. e cruce mare roșie-n calendar? pe miei, cu bârnele-nainte! biblic românesc.

deci, un soi de căință cu caracter sezonier și burdihanu’ stând să puște, precum la porci. zic să-i numim „zilierii”, acum în săptamâna mare.

tot acum, să curgă uralele de lumină-n suflet și paștele mă-tii alături de cei dragi.

reiterez: zilele astea e săptamâna mare, săptămâna în care zilierii invocă duhul sfânt să se pogoare-ntr-înșii. și-și pregătesc intens momentul dar vor musai să borască nițel și pe tine, să te-nvețe cum să fii un bun creștin. că dacă esti om, nu-i destul. trebuie musai să fii creștin, după a lor definiție.

am văzut zilele trecute la tv o știre aproape ireală, atât de reală era, dintr-un așezamânt românesc de prin țara asta plină ochi de zilieri credincioși la puterea n. niște babe turbate de-a dreptu’ că li s-a alocat un popă nou la biserică și ele nu-l voiau și pace! că slujbă bună și sfântă cum ținea ăla vechiu’ nu mai ține nimenea, maică! îl urau p-ăsta nou, din poarta bisericii, și-l voiau alungat. lătrau ca dracu’n ele, creștinește și fără de păcat, în săptămâna mare. le-am urat, cu voce tare, paștele mamii voastre. păcatele mele.

tot acum, până și ipocrizia atinge apogeul. în săptămâna lor mare, a zilierilor, te trezești cu mesaje de la mulți, străini de tine-n restu’ de vo’ 360 de zile din an, care-ți urează să paște fericit și fie ca domnul (al lor, presupun) să-ți lumineze calea. noroc cu ei, că altfel mureai dracu-n beznă și nu vedeai lumina. ăstora nu le urez nimic, sper doar să se întâmple ceva să dispară numărul meu din agenda lor și să mă scutească, măcar de crăciunul ce va urma. poate așa o să apeleze la cei dragi lor, în restu’ de vo’ 360 de zile pe an, atunci când vor avea nevoie de ceva, cu precădere, material.

tot acum, în săptămâna mare, mă abordează un creștin cu ziua. i-am răspuns, omenește.

– ce faci de paște?
– nimic, ce căcat să fac?
– cum, nimic deosebit de sfintele paște??? (cretinii ăștia fac mereu abuz de mirare)
– ba da. am un maldăr de haine de călcat.
– în săptămâna mare??? e păcat, o să te bată dumnezeu!!! (și sunt întotdeauna siguri că au dreptate)
– al meu, nu. iar de-al tău mi se rupe pula.

emisii

sictir major,
silă egal.
acutizarea unei sincope cronice.
mneah, las-o-așa.

câini fără stăpân,
javre și mai multe,
roiesc hulpavi pe langă cimitire și case
de oameni.

brioșe,
chifle,
savarine.
zahăr ars
scrum.

românisme libere
în capitală, iz de hoit.
capital.